Blogul Asociatiei IHTIS Romania

In cazul persoanelor care au o dizabilitate fizica ce le tine mai mult sau mai putin izolate, primul contact cu “restul lumii” se face prin intermediul textelor citite. Este o constatare personala, pusa in practica inca de cand aveam 5 ani si incepeam a silabisi titlurile scrise cu majuscule.

Iesind in lume, informatia asimilata prin citit isi spune cuvantul, fiecare auto-reprezentandu-se social prin subiectele discutate cu cei intalniti. Nenumarate motive ma indeamna sa afirm ca “societatea ne percepe asa cum ii aratam noi ca suntem”, iar grupul caruia ne alaturam trebuie neaparat sa corespunda nevoilor de informare personala. Imi amintesc cum, la Moneasa fiind, in cele 3 ore de kinetoterapie facute zilnic, exista o pauza de 10 minute in care toti copiii cantau in cor cantecelele varstei. Printre noi, cei mici de 6 –8 ani, se aflau in sala si doua domnisoare de 22 de ani, ce lucrau la o fabrica de jucarii. Acestea in pauza respectiva se retrageau in alt coltisor si-si povesteau trecutul – cum au mers la scoala, cum s-au angajat, ce probleme au intampinat din pricina dizabilitatilor etc. Impulsul sufletului meu a fost de a le sta in preajma si asculta, fara a le pune insa intrebari copilaresti spre a nu deranja. Acultandu-le invatam din experienta lor, erau niste “carti vii”, erau acei “peer” care imi creionau calea lor in viata, fara a realiza ca lasandu-ma sa le ascult, ma ajutau sa fac primii pasi informativi asupra drumului ce il aveam eu de parcurs ca si elev, tanar, adult cu dizabilitati.

Prin “a citi” si “a asculta” inveti. Insa, integrarea sociala reala si deplina se exercita prin punerea in practica de catre insasi persoana cu dizabilitati a celor invatate. Am pasit cu sfiala si teama pragul clasei intai, constientizand ca boala ce o am a generat putina reticenta in cancelarie – eu fiind primul elev cu dizabilitati fizice care “batea” la usa scolii 108. Pentru mine – un copil cu dizabilitati – prima zi de scoala a fost un examen urias: trebuia sa schimb mentalitati… Am fost examinata: am citit, am socotit… si prin cele stiute am deschis calea tuturor elevilor cu dizabilitati ce au batut ulterior la usa scolii. Lectia invatata: “in orice imprejurare, sa fii TU INSUTI – atunci locul in societate sau in orice alt grup este real, nimic si nimeni nu il poate contesta”.

“A citi”, “a asculta”, “a invata”, ce poate urma acestora? Cu siguranta “a faptui”. Este a patra veriga dintr-un lant numit VIATA, care le reflecta vizibil pe primele trei. Fiecare om se naste cu personalitatea lui, fiecare om are aptitudini native, fiecare isi alege calea conform propriilor capacitati si sentimente. Cei ce tin cont de toate acestea progreseaza mai repede, intrucat resursele native tind a se dezvolta continuu, fiind mereu in cautarea “calauzelor” cu preocupari similare. Pe mine m-aau ajutat enorm calauzele alese – de la care am “furat” din mers tot ce observam ca m-ar ajuta sa progresez in directia dorita. Am folosit termenul “am furat” intrucat nu i-am oprit din drum “cerandu-le invatatura” ci, admirandu-le faptele am cautat in mine insumi propriile posibilitati de a ma alatura lor, astfel incat pe masura ce faptuiam impreuna invatam treptat tot ceea ce nu stiam. Am privit orice colaborare ca pe un drum intortocheat pe care as fi onorata sa-l parcuurg in spatele unei calauze. Mereu am fost constienta ca ea – calauza aleasa -.nu are nevoie de mine pentru a-si continua drumul, ci, eu de ea. Asadar, eu sunt cea care trebuie sa gafai in urma calauzei pentru a nu se departa prea mult, intrucat orice pas gresit din partea mea, m-ar lasa singura in necunoscut.

Spre a exemplifica mai bine cele precizate, afirm cu recunostinta ca:

- Intai mi-au stat in fata doi OAMENI PUTERNICI – MARIANA MIHOC si DANIEL VASILESCU… calauze ce inainte de toate stiau sa ma certe pentru a-mi iuti pasul. Era 25 de ani distanta varstei dintre mine si ei; le-am explicat ca “oceanul” in care ma trimit sa inot, ma inspaimanta. Au zambit parinteste, raspunzand: “inoata cu curaj, colacul ti-l aruncam  doar daca vedem ca te ineci”. Sunt vorbele celor ce au ajuns demult la capat de drum, dar, de acolo de SUS, imi dau de fiecare data “colacul salvator”, prin alti OAMENI-CALAUZA:

-        Stiinta de a scrie proiecte o datorez Dlui Prof. Univ. ALOIS GHERGUT – ce mi-a spus “POTI”, mi-a daruit o carte a sa in domeniu si si-a continuat drumul;

-        Existenta acestui blog se datoreaza lui Iulian Trasa, Mirela Rus si lulian Comanecu, eu doar il alimentez si administrez; initierea ce mi-au dat-o a durat doar cateva ore, restul a depins de propria-mi vointa de a ma instrui in domeniu, de a scrie, de a promova etc.

-        Nici in cadrul proiectelor ce au adus recentele distinctii la IHTIS nu am merite. Acestea reflecta implicarea DLUI FLORIN RACOCI – din a carui fapte si sfaturi invat mereu.

-        Fondurile destinate Centrului de Viata Independenta cresc lent in contul IHTIS, dar cresc prin stradania de promovare a DLUI VALENTIN DURAN… 

Multumirea sufletului meu este stiinta de a-mi respecta calauzele, de a le urma discret, de a invata din experienta lor atat cat ma tin propriile capacitati si de a le cere iertare cand din diverse pricini IHTIS se opresc pentru o clipa din drumul lor pentru a-mi vorbi despre greutatile ce le intampina din pricina mea sau a celor din jur.

Concluzionez cele relatate, marturisind ca: un “peer” impartaseste din experienta sa in folosul celor ce cauta anumite informatii si raspunsuri, dar NU solutioneaza problemele celor aflati in impas – este rolul celor de la care eu insami invat, ca mai apoi sa pot fi eu PEER la IHTIS in sprijinul semenilor cu dizabilitati 

Intr-o astfel de consiliere fiecare citeste, asculta, invata si faptuieste dupa puterile si vointa personala, functie de calauzele alese, de respectul purtat acestora si de intensitatea cu care pun in practica povata lor.

Mihaela Mihaescu