ÎMPREUNĂ ILUSTRĂM INCLUZIUNEA – sondaj și observații

iunie 27, 2018 la 7:07 am | Publicat în Proiecte IHTIS | Lasă un comentariu

afis
2018-06-27_9-46-25
DIN CIRCA 100 PARTICIPANȚI PREZENȚI LA IPOTESTI, PRIMUL GRUP DE REPONDENȚI ONLINE ESTE ALCĂTUIT DIN 6 PERSOANE.

1. ANDREEA CALISTRU – elevă – Eu una simt că pe ultima, cea mai de sus.
În ce mă privește, am fost întotdeauna deschisă dialogului cu orice copil sau adult, indiferent de problemele pe care le are. Mereu i-am văzut ca pe niște mici eroi.

2. MARIANA ALEXII – părinte – Felicitări draga mea!

3. MARIA ARAMĂ – învățător – În viața de zi cu zi, general vorbind, cred că suntem în faza de acceptare (bunăvoință – mai puțin caritate).
– În particular, la acțiuni de genul celei de la Ipotești, pot spune că este deja vorba de integrare și, într-un procent remarcabil, de cunoaștere.

4. LILIANA CHISĂLIȚĂ – părinte – Activitatea de la Ipotești a fost un eveniment de o sensibilitate aparte, participanții cu și fără dizabilități s-au acceptat, integrat și cunoscut. Prin această manifestare artistică, copiii au înțeles cât de importantă este incluziunea… În viața reală, din nefericire, lucrurile stau cu totul diferit. Chiar ieri, mergând spre Spitalul de copii, un băiețel aflat împreună cu bunica lui, pe o bancă în parc, a întrebat-o ironic pe Alexandra cum se simte în scaunul cu rotile?! Alexandra i-a răspuns, fără nicio ezitare, că se simte bine, scaunul cu rotile fiind siguranța și piciorușele ei! Răspunsul Alexandrei l-a surprins pe copil, bunica neavând nicio reacție… Părerea mea este că, ar trebui organizate în școli și grădinițe, astfel de evenimente artistice, la care să fie invitați părinții copiilor fără probleme de sănătate și copiii speciali. Poate s-ar înțelege mai ușor incluziunea și și-ar mai schimba mentalitatea. Evenimentul deosebit de la Ipotești, cred că și-a atins scopul propus: ne-am apropiat timizi dar sigur, de ultima treaptă! În viața de zi cu zi, suntem în altă poveste – cu incertitudini, mentalități și refuzuri, cu chiu cu vai, se atinge a doua treaptă. Este părerea sinceră și dureroasă a unei mămici de fetiță în scaun cu rotile… Mi-aș fi dorit să fie altfel… Poate, cândva, cei din jur vor înțelege cât de important este să fii OM, să fii acceptat și apreciat la adevărata valoare! Până atunci, putem doar să SPERĂM.

5. ROXANA POIANĂ – studentă nevăzătoare – Despre evenimentul de la Ipoteşti pot spune că la cum te cunosc, a fost o reuşită. Despre viaţa de zi cu zi… Nu prea pot vorbi la fel şi cred că suntem pe o treaptă a neînţelegerii. Oamenii cred că vor fi sănătoşi toată viaţa deşi oricine şi oricând poate avea probleme. Ideea e că părinţii care au aceşti copii, trebuie să se gândească la ei ca la viitori adulţi, componenţi ai societăţii şi să găsească pentru ei soluţii care să îi ajute şi după ce ei nu vor mai fi.

6. MARY ELISA – Cu siguranță, pe ultima treaptă și îmi doresc din tot sufletul ca toți să se regăsească acolo. Activitatea de la Ipotești a demonstrat încă o dată că indiferent de statutul fiecăruia suntem egali.
………………………………………………………………………………….

ANALIZĂ INIȚIATOR SONDAJ – MIHAELA MIHĂESCU:
Acum am convingerea că NU GREȘEC dacă afirm că: zecile de acțiuni desfășurate timp de 14 ani, vizând crearea cadrului prielnic incluziunii poziționează întreaga strădanie pe A DOUA TREAPTĂ.
Primul comentariu primit este optimist, voi căuta locul elevului cu dizabilități pornind analiza în sens invers, adică de la treapta de sus – cea a INCLUZIUNII – coborând până la cea de jos – SEGREGAREA, pomenite de repondenți:

TREAPTA 4 – INCLUZIUNEA există atunci când elevii cu și fără dizabilități fac zilnic ceva împreună, versurile citite de Andreea Calistru în prezentare, ascunzând într-o strofă acest aspect:
„Pe Ionică-n toată ziua, îl invit la o plimbare
Și ținându-l strâns de mână, eu îi povestesc anume,
Despre tot ce ne-nconjoară: plante, animale, lume…”.
Acolo unde realitatea este cea din versuri, incluziunea are viață, tresari și zici: „WOW, EXISTĂ!!!”. Acest sentiment l-am avut la Ipotești de câteva ori, dar, într-un singur punct intensitatea a fost maximă: Momentul Georgiana Ungureanu (4 ani) alături de care vibra sufletul Mariei Iosep (8 ani).
Fiind constant împreună, Maria cunoștea precis cum să-și ajute colega de scenă, care nu își putea folosi decât o mânuță. De unde știa? Din rutina zilnică, din învățarea noțiunilor a ocroti, încuraja și a ajuta, astfel încât, prietena ei – de numai 4 ani – să obțină cea mai bună apreciere posibilă, din partea tuturor.
AȘA ARATĂ INCLUZIUNEA: PREZENȚĂ, ATITUDINE SPONTANĂ ȘI CORECTĂ, ÎN CLIPA CÂND ESTE NEVOIE ȘI CUM ESTE NEVOIE. BRAVO MARIA! FELICITĂRI!

MARIA si GEORGIANA

Despre INCLUZIUNE afirmă mulți că EXISTĂ, știind că este dorită. Însă realitatea din stradă combate falsa convingere, coborând ștacheta din ce în ce mai jos…
………………………………………………………………………………………………………
TREAPTA 3 – INTEGRAREA – este sinonimă cu înțelegerea – bagaj de cunoștințe dobândit pe parcursul acțiunilor create special ca elevii cu și fără dizabilități să vină în contact direct.
Ce s-a învățat nou la Ipotești, în cadrul generat, timp de o zi?
Nu au existat comentarii, deși, acest punct din drumul către incluziune este esențial. Atenția majoritară, îndreptată către celelalte trepte, explică neobservarea realității, întâlnită în viața de zi cu zi, confirmată prin mărturia unui părinte…
„Un băiețel, aflat împreună cu bunica lui pe o bancă în parc, a întrebat-o ironic pe Alexandra cum se simte în scaunul cu rotile?! Alexandra i-a răspuns, fără nicio ezitare, că se simte bine, scaunul cu rotile fiind siguranța și piciorușele ei! Răspunsul Alexandrei l-a surprins pe copil, bunica neavând nicio reacție…”.
………………………………………………………………………………..

Treapta 2 – ACCEPTAREA – (bunăvoință – mai puțin caritate) – este poziția des indicată, coborâtă chiar spre SEGREGARE – cea mai de jos treaptă”.
„În ce mă privește, am fost întotdeauna deschisă dialogului cu orice copil sau adult, indiferent de problemele pe care le are. Mereu i-am văzut ca pe niște mici eroi.
Dar, din alt comentariu aflăm că…
„În viața de zi cu zi, suntem în altă poveste – cu incertitudini, mentalități și refuzuri, cu chiu cu vai, se atinge a doua treaptă”.
………………………………………………………………………………….
Treapta 1 – REFUZ – (excluziune) – este prezentă pretutindeni.
Cum putem conștientiza situația? Intrăm în lista noastră de prieteni, observăm câți dintre ei au o dizabilitate și consemnăm ce am făcut împreună ieri. În fiecare zi, facem acest exercițiu, iar dacă răspunsul va fi mereu „NIMIC”, atunci „incluziunea” rămâne o ILUSTRAȚIE, creată de câteva ori pe an, care ne amăgește că suntem pe treapta cea mai de sus…
…………………………………………………………………………………
CONCLUZII:
1. Știm și putem să ilustrăm incluziunea, dar o practicăm întâmplător, dacă ni se oferă ocazia.
2. Ilustrațiile acțiunilor destinate incluziunii primesc zeci de like-uri / aprecieri, dar nici 1% sugestii, întrucât dialogul purtat pe această temă este evitat, tema fiind NECUNOSCUTĂ, abordată / tratată superficial.
3. Există o mare confuzie între: ACCEPTARE și INCLUZIUNE – treptele 2 și 4.
4. O activitate dedicată strict incluziunii, fără partea artistică, ar reduce considerabil interesul elevilor de a participa.
5. Sunt necesare acțiuni viitoare pentru conștientizarea INCLUZIUNII PRACTICATE:
– Cursuri lunare online sau întâlniri / școală de week-end, cu teme specifice.
– Mese rotunde / discuții.
– Evenimente artistice numai cu grupuri mixte de copii – cu și fără dizabilități – situație în care PREGĂTIREA ELEVILOR ÎMPREUNĂ ar putea spori încă un strop strădania de până acum.

GRUP

Mihaela Mihaescu

Reclame

INVITATIE – ZIUA UNIVERSALA A IEI

iunie 12, 2018 la 9:29 am | Publicat în Proiecte IHTIS | Lasă un comentariu

Cartea FORTA CIVICA A FEMEILOR – extras

iunie 12, 2018 la 7:40 am | Publicat în CE POT FACE EU PENTRU COMUNITATE | Lasă un comentariu

VISUL MEU SE NUMEȘTE
CENTRUL DE VIAȚĂ INDEPENDENTĂ

contributia mea in 

Cartea FORȚA CIVICĂ A FEMEILOR
Volum coordonat de d-na ANDREEA PAUL

Prin eseul meu, inserat in Cartea ”Forta civica a femeilor”, lansata  intr-o atmosfera deosebita la Bookfest 2018, am incercat sa ”resuscitez” povestea Proiectului CENTRUL DE VIAȚĂ INDEPENDENTA – un ideal indraznet bazat pe sustinerea a minim 350.000 de donatori.
Nu am certidudinea ca voi reusi sa reunesc atatia oameni in jurul unui ideal, dar FORTA CIVICA EXISTA si intrega poveste ar putea avea intr-o zi… UN FINAL FERICIT.
Nu deznadajduiesc. Dragostea nu cade niciodata.

Am intrat în lume cu “asfixie la naștere”, iar copilăria a însemnat un șir lung de internări. La început cu mama apoi, singură.
Ferită de ochii tuturor, îmi plăcea să privesc – câteva minute pe zi – orizontul. La câțiva metri în fața mea, copiii erau liberi. Eu nu… Îmi încărcam bateriile privind libertatea lor și mă întorceam în mijlocul celor care, aveau vârsta mea dar… plângeau. Am plâns și eu o vreme, în zadar. Ajutorul primit era un somnifer… si atât. Eu voiam să trăiesc și pentru asta… SĂ LUPT! Aveam doar 9 ani.
Problemele copiilor din salon (28 la număr) și indiferența cu care erau “tratati” de specialiști, m-au maturizat înainte de vreme. Spre surprinderea tuturor, preocuparea mea era școala, chiar și acolo (în sanatoriu) de unde – teoretic – ar fi trebuit să ies într-o bună zi, MERGÂND SINGURĂ, aspect care nu m-a preocupat niciodată.
Atentă la tot ce se petrecea în mediul descris, am învățat să identific nevoi si, atât cât vârsta îmi permitea, le povesteam mai departe. Îmi doream să cresc mare, pentru a îndrepta ceea ce toți ceilalți ignorau… Acționam limitat, dar mă vedeam – peste ani – făcând din asta O PROFESIE.
Creșteam… “Specialiștii tuturor vremurilor” au avut cântarul defect, pentru toți, eu însemnând “o multitudine de afecțiuni irecuperabile” care nu-mi vor îngădui niciodată să fiu: UN OM ACTIV. La doar 5 ani, citeam cursiv. Dar, nu conta…
Cântarul meu a rămas blocat pe o altă măsură: ambiție, perseverență, aptitudini și atitudini, experiență în diferite domenii: social, cultural, educational, drepturile omului… și cursuri diferite care să compenseze ceea ce societatea mi-a interzis sau limitat.
Arma mea a devenit scrisul (doar cu ajutorul tastaturii) – o plăcere iremediabilă, care m-a azvârlit în 1997 în LUMEA VIE a voluntariatului.
Ce poate fi mai nobil și mai demn decât să acționezi din proprie inițiativă, fără a aștepta nimic în schimb?
În 2004, am simțit că am suficientă forță pentru a mă împotrivi unui curent puternic: o lume “a ajutoarelor” percepută de mine a fi “o capcană a demnității” în care persoanele cu dizabilități cădeau și cad, chiar și astăzi, de-a valma. Asociația IHTIS a devenit, de atunci, ONG-ul care spune NU ajutoarelor și DA implicării, supărându-i deseori pe cei obișnuiți cu eticheta “buni de nimic”.
În Județul Botoșani (casa bunicii după mamă, devenită sediul IHTIS), scopul propus “crearea cadrului prielnic incluziunii tinerilor cu dizabilități fizice având coeficient de inteligență normal”, a însemnat – la început – o ștachetă care trebuia neapărat coborâtă.
– Altfel, vei rămâne singură, mi se spunea…
Această “amenințare” prietenească, mi-a confirmat ceea ce eu știam deja: evadarea din mijlocul asistaților social, lupta cu prejudecățile, autoreprezentarea, viața independentă… va fi o muncă de Sisif, neînțeleasa vreme îndelungată de mulți. Dar, mi-am asumat-o, fără nici cel mai mic gând de a renunța.
Primele proiecte IHTIS au prins viață fără finanțare. La fel și ultimele. Atunci când îți dorești cu adevărat ceva măreț, pornești la drum precum Harap Alb, învățând să te aperi, să înaintezi și să învingi.
A aduce copiii / tinerii cu și fără dizabilități împreună, pe scenă, îndemnându-i să concureze cu șanse egale, a fost privita ca: excepția care schimbă regula.
– Este nedrept. Copilul cu dizabilități se va simți inferior celorlalți – comentau voci.
– Noi venim, dar, ca invitați speciali, suntem la stadiul de performanță – se lăudau alții.
La început, pentru mine – ca inițiator – importantă nu era competiția ci, prezența, întâlnirea, socializarea, cunoașterea, acceptarea… iar performanța urmărită era: să învățăm să ne simțim – ÎMPREUNĂ ÎNTREGI. Și, reușeam…
Prinzând curaj, înălțam ștacheta centimetru cu centimetru, până la standardul dorit – culminând astăzi cu un festival cu rezonanță națională, concurs de colinde și datini, cat se poate de serios – 200 elevi cu și fără dizabilități, aflat în 2017 la a VII-a ediție.
În primul articol mass-media, Asociația IHTIS a fost numită “școala acelora care refuză să se declare învinși”. Mă bucuram nespus dar, mă încerca și teama. Cei ce mă cunoșteau știau că: “Echipa IHTIS” sunt eu – initiator, voluntar 12 ore zilnic și finanțator (pensia mea de invaliditate).
Asociația IHTIS creștea, devenea cunoscută prin blogul pe care l-am creat și îl administram. Telefonul suna des…
– Bună ziua. Am 32 de ani și un handicap grav. La IHTIS ce se dă?
– Bună să fie. Ce știi să faci? Ce pregătire ai?
– Nu înțelegi că am un handicap?
– Ba da. Și eu am… mai multe. Ce faci? Cu ce te ocupi?
– Cu nimic. Nu am fost la școală.
– Atunci, începe școala acum!
Demersurile porneau. Nimeni nu știa că în spatele mesajelor stă un militant la fel de vulnerabil ca și beneficiarul pentru a cărei cauză pledam. Intervenea și presa, presiunea creștea și barierele cedau. Învățătorii veneau acasă sau predau online. Prima cauză a fost câștigată… Apoi, mult mai ușor, alta… și următoarele.
Atragerea primei finanțări – țintă și provocare personală. Scrierea cererii, întocmirea dosarului, evaluare, competiție cu alte sute de proiecte… Emoție și victorie. Apoi, lecția implementării și cea a raportării învățate din mers… până târziu, în miez de noapte, săptămâni la rând…
Ce au înțeles beneficiarii prin gratuitatea oferită?
Dialoguri sugestive…
– Vreau să mă înscriu și eu, pentru că este gratuit.
Sau și mai grav…
– Eu nu sunt cu “ăștia”, iar dintre “ăștia” eram chiar eu – coordonatorul proiectului.
Recunoașterea voluntariatului, prin lege, este binevenită. O echipă de voluntari implicați puternic în susținerea unei cauze, poate mișca un munte din loc. Dar, sunt situații când, voluntarul nu își înțelege menirea de a transforma un rău în ceva bun, știind doar că, o Diplomă sau o Adeverință îi îmbogățește dosarul și… ATÂT. Asociația IHTIS nu a avut niciodată salariați. A inițiat proiecte premiate în repetate rânduri la gale naționale. Și, totuși, nimeni nu a venit la IHTIS să spună hotărât:
– Sunt voluntar. Nu plec până nu schimbăm împreună situația X, Y sau Z.
Închei, reîntorcându-mi gândul în copilărie. Drumul străbătut nu s-a sfârșit. Atunci, privind în viitor, mă vedeam creatoarea unui așezământ, în care să se dezvolte fiecare așa cum simte, așa cum gândește, așa cum se vede pe sine, peste ani, in diversitate.
Acest gând nu a încetat niciodată să mă urmărească… în momentul înființării Asociației IHTIS, visul copilăriei mele a primit un nume – Centrul de Viață Independentă, realizabil ușor dacă… 350.000 de oameni ar investi 2 euro in idealul meu.
Nu deznădăjduiesc. Dragostea nu cade niciodată.
Mihaela Mihăescu
Fondator: Asociația IHTIS

CELELALTE 99 DE POVESTI SUNT MULT, MULT MAI PUTERNICE.

ACHIZIONATI CARTEA PENTRU A SPRIJINI IDEI SI FAPTE.

FORTA CIVICA EXISTA!

ANUNT PRESELECTIE FESTIVAL FOLCLORIC

iunie 12, 2018 la 7:17 am | Publicat în Anunt important, CE POT FACE EU PENTRU COMUNITATE | Lasă un comentariu

Mihaela Mihaescu

DOPURI… PENTRU O CAUZA

iunie 12, 2018 la 7:12 am | Publicat în Proiecte IHTIS | Lasă un comentariu

STIATI CA:
PRIN COLECTARE SI RECICLARE DE DOPURI DE PLASTIC SE POT STRANGE FONDURI PENTRU PROIECTE?
VINE VACANTA. PUNEM IN GRAFIC O ASTFEL DE ACTIUNE LA IHTIS?

Pentru ce proiect doreste fiecare sa sustina: publicatii, tabara, festival, cursuri, intalniri, achizitii, dotari, centru de viata independenta etc. – DONATORUL – VOLUNTAR DECIDE!

Fiecare voluntar implicat va alege punctul de colectare cel mai apropiat de domiciliul sau. Am nevoie de aceasta forma de sprijin, eu – coordonatorul proiectului – fiind utilizator de fotoliu rulant…

Va multumesc!

Mihaela Mihaescu

 

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.