Dreptul la Educatie – procentele discriminarii

Ianuarie 12, 2013 la 2:26 pm | Publicat în LEGI SPECIALE, Proiecte IHTIS | 2 comentarii

CUNOSCANDU-NE DREPTURILE - COMBATEM DISCRIMINAREA38% dintre tinerii cu deficienţe fizice (având IQ normal) de 19 ani şi peste, nu au urmat nici o formă de şcolarizare şi 23% dintre copiii de 7-18 ani sunt NEşcolarizaţi – acesta este rezultatul unui sondaj realizat în anul 2010, în 9 judeţe ale României.

Din acest motiv, educaţia pe tot parcursul vieţii (life long learning) a devenit o prioritate a sistemelor de învăţământ. Învăţarea permanentă nu este un lux, ci o condiţie necesară pentru adaptarea la cerinţele profesionale, sociale, economice şi informaţionale mereu în schimbare. Rolul educaţiei de bază, formale, rămâne esenţial, iar învăţarea permanentă, împreună cu educaţia nonformală, vin să personalizeze şi să dezvolte aptitudini cât mai aproape de cerinţele pieţei şi societăţii, dezvoltând totodată priceperea şi sufletul celui care învaţă.

Metodologia din 7 octombrie 2011 – cadru privind şcolarizarea la domiciliu, respectiv înfiinţarea de grupe/clase în spitale, Publicat în Monitorul Oficial 797 din 10 noiembrie 2011 (M. Of. 797/2011), precizează …

(2) I.S.J./II.S.M.B. aprobă, în consiliul de administraţie, propunerile C.J.R.A.E./C.M.B.R.A.E. privind unităţile şcolare desemnate să asigure şcolarizarea la domiciliu, monitorizează procesul instructiv-educativ-recuperatoriu şi de integrare a elevilor, avizează şi monitorizează încadrarea cu personal didactic a unităţilor de învăţământ care asigură şcolarizarea la domiciliu şi comunică hotărârea unităţii şcolare rezidenţiale în vederea asigurării personalului didactic şi a organizării procesului educativ.

LEGEA 448/2006, CAPITOLUL II – Drepturile persoanelor cu handicap, SECŢIUNEA a 2-a Educaţie

Art. 15 (1) Persoanele cu handicap au acces liber şi egal la orice formă de educaţie, indiferent de vârstă, în conformitate cu tipul, gradul de handicap şi nevoile educaţionale ale acestora.

(2) Persoanelor cu handicap li se asigură educaţia permanentă şi formarea profesională de-a lungul întregii vieţi.

(3) Persoana cu handicap sau, după caz, familia ori reprezentantul legal constituie principalul factor de decizie în alegerea formei şi tipului de şcolarizare, precum şi a unităţii de învăţământ.

Un impediment prin care, cei împuterniciţi a lua decizii, îl pun pe “NU SE POATE” în faţa solicitantului, este precizat în:

Art. 16, e) şcolarizare la domiciliu până la absolvirea studiilor liceale, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani, prin grija Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.

Această prevedere NU exclude însă celelalte modalităţi care NU prevăd limită de vârstă…

(2) Educaţia persoanelor cu handicap se realizează prin:

a) unităţi de învăţământ special;

b) integrarea individuală în unităţi de învăţământ de masă, inclusiv în unităţi cu predare în limbile minorităţilor naţionale;

c) grupe sau clase speciale compacte, integrate în unităţi preşcolare şi şcolare de masă;

d) servicii educaţionale prin cadrele didactice itinerante/de sprijin;

f) educaţia la patul de spital, pe durata spitalizării;

g) alternative educaţionale.

Lipsa şcolarizării generează cel mai mare handicap. Nu boala necăjeşte, nici faptul că efortul fizic este înmiit mai mare pentru a ţine pasul cu cerinţele impuse de programa şcolară ci, GREŞITA MENTALITATE a celor din jur. A învăţa la zi, într-o şcoală normală, în condiţiile în care mersul, scrisul, vorbitul vizibil deficitare, obligă zilnic elevul cu dizabilităţi să răspundă unei singure întrebări: LA CE-ŢI VA FOLOSI? Personal, am ajuns la vârsta când pot argumenta “beneficiile şcolarizării normale”, acum îndreptăţită fiind la rându-mi să întreb:

De ce semenii mei cu dizabilităţi au rămas neşcolarizaţi într-un aşa mare procent? CUI FOLOSEŞTE DISCRIMINAREA?”

Mihaela Mihăescu

Anunțuri

2 comentarii »

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

  1. Dreptul la educație în România…
    -scrisoare deschisă adresată factorilor responsabili cu învățământul din România-
    De un an și nouă luni sunt fericitul tătic al unui băiețel și, ca orice părinte responsabil mă gândesc la viitorul lui. Ghinionul meu și al lui este că ne-am născut și trăim amândoi într-un sat pierdut printre dealurile din sudul Banatului cu populație majoritară de naționalitate cehă, sat în care nu mai funcționează de vreo trei ani o grădiniță, aceasta fiind desființată din cauza numărului prea mic de copii ce o puteau frecventa ca efect al emigrării masive a localnicilor în Republica Cehă, emigrare generată de lipsa locurilor de muncă, de condițiile grele de trai și de lipsa unei perspective.
    Mânat de dorința și de obligația de a face ceva pentru educația fiului meu am început să „studiez” un pic legile care reglementează învățământul din România.
    Din „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, semnată și de România în 1955, am aflat că, citez: „orice persoană are dreptul la educație”, că „învățământul elementar este obligatoriu și gratuit” și „că părinții au, cu prioritate, dreptul să aleagă felul educației care urmează să fie dată copiilor lor”. Deci, m-am lămurit: copilul meu are dreptul la educație…
    După ce am citit în Constituția României că „cetățenii sunt egali în fața legii […] fără privilegii și fără discriminări” și că „orice cetățean are dreptul la identitate” pentru că „statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase”, m-am gândit instantaneu că învățământul este piatra de temelie a păstrării identității mele etnice. Și a fiului meu, desigur…
    Lecturând cu atenție aceeași Constituție am dat de art.23 care spune, printre altele, că „dreptul persoanelor aparținând minorităților naționațe de a învăța în limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate” (Atenție: garantate!). „Modalitățile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege”.
    Prin urmare, am luat „în vizor” Legea învățământului. Iată ce am putut citi la „Secțiunea a 12-a , Învățământul pentru persoanele aparținând minorităților naționale”:
    • Art.45 (1) Persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul să studieze și să se instruiască în limba maternă, la toate nivelurile, tipurile și formele de învățământ preuniversitar, în condițiile legii. (2)În funcție de necesitățile locale se organizează, la cererea părinților sau a tutorilor legali și în condițiile legii (iarăși?…) grupe, clase sau unități de învățământ preuniversitar cu predare în limbile minorităților naționale.
    Brusc, o rază de speranță mi-a „luminat” gândurile: fiul meu are dreptul să fie educat și instruit în limba mamei sale. Citesc în continuare Legea Învățământului și dau de art.63:
    • „(1) În învățământul preuniversitar, formațiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu după cum urmează: a) educația antepreșcolară; grupa cuprinde în medie 7 copii, dar nu mai puțin de 5 și nu mai mult de 9; b) învățământul preșcolar: grupa cuprinde în medie 15 preșcolari, dar nu mai puțin de 10 și nu mai mult de 20.
    • (2) Prin excepție de la prevederile alin. (1) în localitățile în care există cerere pentru forma de învățământ în limba maternă a unei minorități naționale, efectivele formațiunilor de studiu pot fi mai mici decât minimul prevăzut de această lege. Decizia […] aparține Ministerului Educației, cu consultarea Consiliului de Administrație al unității de învățământ respective.
    E clar, mi-am zis. Singura piedică pentru ca fiul meu să meargă la o grădiniță unde educatoarea îi vorbește în limba cehă e chiar ministerul și instituțiile subordonate care se ocupă de învățământ.
    Conștient de faptul că trăiesc într-o lume în care dacă nu îți ceri drepturile (conform legii, nu-i așa?) nimeni nu ți le v-a da, consider că făcând publică această scrisoare, concomitent cu efectuarea demersurilor necesare la instituțiile statului responsabile de învățământ, voi obține ceea ce cred că îmi aparține: dreptul copilului meu de a fi educat în limba pe care abia începe să o vorbească, limba mamei și a bunicilor săi…
    Și, ca să nu fiu rău înțeles, trebuie să specific că localitatea în care trăiesc se numește Gârnic, are cca. 250 de locuitori, iar copii de vârstă preșcolară sunt în număr de 5; 3 dintre ei au împlinit deja 4 ani iar ceilalți 2 vor împlini până în toamnă 2 ani.
    Cu mult respect pentru concetățenii mei,
    Bouda Francisc – cetățean român de naționalitate cehă


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.

%d blogeri au apreciat asta: