Cartea FORTA CIVICA A FEMEILOR – extras

iunie 12, 2018 la 7:40 am | Publicat în CE POT FACE EU PENTRU COMUNITATE | Lasă un comentariu

VISUL MEU SE NUMEȘTE
CENTRUL DE VIAȚĂ INDEPENDENTĂ

contributia mea in 

Cartea FORȚA CIVICĂ A FEMEILOR
Volum coordonat de d-na ANDREEA PAUL

Prin eseul meu, inserat in Cartea ”Forta civica a femeilor”, lansata  intr-o atmosfera deosebita la Bookfest 2018, am incercat sa ”resuscitez” povestea Proiectului CENTRUL DE VIAȚĂ INDEPENDENTA – un ideal indraznet bazat pe sustinerea a minim 350.000 de donatori.
Nu am certidudinea ca voi reusi sa reunesc atatia oameni in jurul unui ideal, dar FORTA CIVICA EXISTA si intrega poveste ar putea avea intr-o zi… UN FINAL FERICIT.
Nu deznadajduiesc. Dragostea nu cade niciodata.

Am intrat în lume cu “asfixie la naștere”, iar copilăria a însemnat un șir lung de internări. La început cu mama apoi, singură.
Ferită de ochii tuturor, îmi plăcea să privesc – câteva minute pe zi – orizontul. La câțiva metri în fața mea, copiii erau liberi. Eu nu… Îmi încărcam bateriile privind libertatea lor și mă întorceam în mijlocul celor care, aveau vârsta mea dar… plângeau. Am plâns și eu o vreme, în zadar. Ajutorul primit era un somnifer… si atât. Eu voiam să trăiesc și pentru asta… SĂ LUPT! Aveam doar 9 ani.
Problemele copiilor din salon (28 la număr) și indiferența cu care erau “tratati” de specialiști, m-au maturizat înainte de vreme. Spre surprinderea tuturor, preocuparea mea era școala, chiar și acolo (în sanatoriu) de unde – teoretic – ar fi trebuit să ies într-o bună zi, MERGÂND SINGURĂ, aspect care nu m-a preocupat niciodată.
Atentă la tot ce se petrecea în mediul descris, am învățat să identific nevoi si, atât cât vârsta îmi permitea, le povesteam mai departe. Îmi doream să cresc mare, pentru a îndrepta ceea ce toți ceilalți ignorau… Acționam limitat, dar mă vedeam – peste ani – făcând din asta O PROFESIE.
Creșteam… “Specialiștii tuturor vremurilor” au avut cântarul defect, pentru toți, eu însemnând “o multitudine de afecțiuni irecuperabile” care nu-mi vor îngădui niciodată să fiu: UN OM ACTIV. La doar 5 ani, citeam cursiv. Dar, nu conta…
Cântarul meu a rămas blocat pe o altă măsură: ambiție, perseverență, aptitudini și atitudini, experiență în diferite domenii: social, cultural, educational, drepturile omului… și cursuri diferite care să compenseze ceea ce societatea mi-a interzis sau limitat.
Arma mea a devenit scrisul (doar cu ajutorul tastaturii) – o plăcere iremediabilă, care m-a azvârlit în 1997 în LUMEA VIE a voluntariatului.
Ce poate fi mai nobil și mai demn decât să acționezi din proprie inițiativă, fără a aștepta nimic în schimb?
În 2004, am simțit că am suficientă forță pentru a mă împotrivi unui curent puternic: o lume “a ajutoarelor” percepută de mine a fi “o capcană a demnității” în care persoanele cu dizabilități cădeau și cad, chiar și astăzi, de-a valma. Asociația IHTIS a devenit, de atunci, ONG-ul care spune NU ajutoarelor și DA implicării, supărându-i deseori pe cei obișnuiți cu eticheta “buni de nimic”.
În Județul Botoșani (casa bunicii după mamă, devenită sediul IHTIS), scopul propus “crearea cadrului prielnic incluziunii tinerilor cu dizabilități fizice având coeficient de inteligență normal”, a însemnat – la început – o ștachetă care trebuia neapărat coborâtă.
– Altfel, vei rămâne singură, mi se spunea…
Această “amenințare” prietenească, mi-a confirmat ceea ce eu știam deja: evadarea din mijlocul asistaților social, lupta cu prejudecățile, autoreprezentarea, viața independentă… va fi o muncă de Sisif, neînțeleasa vreme îndelungată de mulți. Dar, mi-am asumat-o, fără nici cel mai mic gând de a renunța.
Primele proiecte IHTIS au prins viață fără finanțare. La fel și ultimele. Atunci când îți dorești cu adevărat ceva măreț, pornești la drum precum Harap Alb, învățând să te aperi, să înaintezi și să învingi.
A aduce copiii / tinerii cu și fără dizabilități împreună, pe scenă, îndemnându-i să concureze cu șanse egale, a fost privita ca: excepția care schimbă regula.
– Este nedrept. Copilul cu dizabilități se va simți inferior celorlalți – comentau voci.
– Noi venim, dar, ca invitați speciali, suntem la stadiul de performanță – se lăudau alții.
La început, pentru mine – ca inițiator – importantă nu era competiția ci, prezența, întâlnirea, socializarea, cunoașterea, acceptarea… iar performanța urmărită era: să învățăm să ne simțim – ÎMPREUNĂ ÎNTREGI. Și, reușeam…
Prinzând curaj, înălțam ștacheta centimetru cu centimetru, până la standardul dorit – culminând astăzi cu un festival cu rezonanță națională, concurs de colinde și datini, cat se poate de serios – 200 elevi cu și fără dizabilități, aflat în 2017 la a VII-a ediție.
În primul articol mass-media, Asociația IHTIS a fost numită “școala acelora care refuză să se declare învinși”. Mă bucuram nespus dar, mă încerca și teama. Cei ce mă cunoșteau știau că: “Echipa IHTIS” sunt eu – initiator, voluntar 12 ore zilnic și finanțator (pensia mea de invaliditate).
Asociația IHTIS creștea, devenea cunoscută prin blogul pe care l-am creat și îl administram. Telefonul suna des…
– Bună ziua. Am 32 de ani și un handicap grav. La IHTIS ce se dă?
– Bună să fie. Ce știi să faci? Ce pregătire ai?
– Nu înțelegi că am un handicap?
– Ba da. Și eu am… mai multe. Ce faci? Cu ce te ocupi?
– Cu nimic. Nu am fost la școală.
– Atunci, începe școala acum!
Demersurile porneau. Nimeni nu știa că în spatele mesajelor stă un militant la fel de vulnerabil ca și beneficiarul pentru a cărei cauză pledam. Intervenea și presa, presiunea creștea și barierele cedau. Învățătorii veneau acasă sau predau online. Prima cauză a fost câștigată… Apoi, mult mai ușor, alta… și următoarele.
Atragerea primei finanțări – țintă și provocare personală. Scrierea cererii, întocmirea dosarului, evaluare, competiție cu alte sute de proiecte… Emoție și victorie. Apoi, lecția implementării și cea a raportării învățate din mers… până târziu, în miez de noapte, săptămâni la rând…
Ce au înțeles beneficiarii prin gratuitatea oferită?
Dialoguri sugestive…
– Vreau să mă înscriu și eu, pentru că este gratuit.
Sau și mai grav…
– Eu nu sunt cu “ăștia”, iar dintre “ăștia” eram chiar eu – coordonatorul proiectului.
Recunoașterea voluntariatului, prin lege, este binevenită. O echipă de voluntari implicați puternic în susținerea unei cauze, poate mișca un munte din loc. Dar, sunt situații când, voluntarul nu își înțelege menirea de a transforma un rău în ceva bun, știind doar că, o Diplomă sau o Adeverință îi îmbogățește dosarul și… ATÂT. Asociația IHTIS nu a avut niciodată salariați. A inițiat proiecte premiate în repetate rânduri la gale naționale. Și, totuși, nimeni nu a venit la IHTIS să spună hotărât:
– Sunt voluntar. Nu plec până nu schimbăm împreună situația X, Y sau Z.
Închei, reîntorcându-mi gândul în copilărie. Drumul străbătut nu s-a sfârșit. Atunci, privind în viitor, mă vedeam creatoarea unui așezământ, în care să se dezvolte fiecare așa cum simte, așa cum gândește, așa cum se vede pe sine, peste ani, in diversitate.
Acest gând nu a încetat niciodată să mă urmărească… în momentul înființării Asociației IHTIS, visul copilăriei mele a primit un nume – Centrul de Viață Independentă, realizabil ușor dacă… 350.000 de oameni ar investi 2 euro in idealul meu.
Nu deznădăjduiesc. Dragostea nu cade niciodată.
Mihaela Mihăescu
Fondator: Asociația IHTIS

CELELALTE 99 DE POVESTI SUNT MULT, MULT MAI PUTERNICE.

ACHIZIONATI CARTEA PENTRU A SPRIJINI IDEI SI FAPTE.

FORTA CIVICA EXISTA!

Reclame

Lasă un comentariu »

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.

%d blogeri au apreciat asta: